Câteva reflecții despre investigația psihosomatică

Psihosomatica este cea care se ocupă de relația dintre minte și corp, dintre factorii psihologici și cei fiziologici în cauzarea sau întreținerea stărilor de boală. În DSM, tulburările psihosomatice sunt incluse în clasificarea factorilor psihologici ce afectează condiția medicală.

Din perspectivă psihanalitică, simptomele somatice, fără o cauzalitate organică, somatică, pot fi rezultatul unor conflicte psihice inconștiente. Franz Alexander, pionierul psihosomaticii medicale (Medicina psihosomatică, Editura Trei, 2011) și al psihosomaticii psihanalitice, discipol al lui Sandor Ferenczi, a arătat că fiecare boală psihosomatică este asociată cu un tip specific de conflict psihic (de exemplu a asociat astmul cu dorința de dependență și frica de respingere).

Somatizarea poate fi văzută ca o dezorganizare a funcțiilor psihologice, care se manifestă la nivelul corpului. Simptomele fizice, precum dureri sau disfuncții organice, apar ca o expresie a tensiunilor emoționale sau a conflictelor nerezolvate din planul psihic. Somatizarea este adesea legată de nevroze, psihoze sau alte tulburări de organizare psihologică, iar simptomele pot varia de la manifestări isterice la reacții alergice sau tulburări legate de funcțiile fiziologice (cum ar fi simptome gastrointestinale sau respiratorii).

Pentru ca un individ să evolueze, adică să atingă o maturitate psihosomatică stabilă, trebuie să dezvolte instrumente psihice și funcționale, adică o ierarhie a funcțiilor și o organizare mentală clară, care reflectă organizarea generală a întregii structuri psihice.

Dezvoltarea și organizarea funcțiilor vitale și psihosomatice ale nou-născutului și copilului mic, sunt descrise în detaliu, cu un accent special pe interacțiunea dintre copil și mamă, care joacă un rol esențial în structurarea acestor funcții. Nou-născutul și „primul mozaic” (după cum denumește Pierre Marty)  este văzut ca o grupare de funcții care trebuie să fie susținute artificial în primele sale zile de viață (mai ales în cazul copiilor prematuri). Această "primă ierarhizare" funcțională reprezintă o etapă de tranziție către individualizarea funcțiilor de bază, cum ar fi respirația, care devine autonomă ulterior.

Stările emoționale, traumele psihice și stresul pot contribui la dezvoltarea bolilor somatice. De exemplu, anxietatea poate conduce la afecțiuni gastrointestinale, iar depresia poate influența sistemul imunitar

Rolul mamei în dezvoltarea copilului:

Interacțiunea cu mama sau un înlocuitor este esențială pentru succesul dezvoltării copilului. Mama asigură un mediu care sprijină funcțiile copilului, ajutând la organizarea acestora în moduri specifice pentru fiecare individ. Fiecare mamă are un stil propriu de a gestiona reactivitatea și ritmicitatea copilului. Aceste aspecte sunt considerate critice pentru dezvoltarea ulterioară.

 Etapele de dezvoltare funcțională:

Funcțiile vizuale, motorii sau cele legate de echilibru, se dezvoltă la vârste diferite: funcția vizuală finalizează dezvoltarea în jurul vârstei de 5 ani, iar cea motorie și de echilibru, în jurul vârstei de 12 ani. Funcțiile mentale evoluează pe parcursul adolescenței și sunt influențate de interacțiunea oedipiană. Dezvoltarea mentală este cea mai lungă și mai complexă, fiind direct influențată de interacțiunile de-a lungul timpului, în special în relația cu mama.